V-ați imaginat vreodată cum ar fi fost dacă Miorița ar fi fost parte dintr-un univers mult mai mare?
Un univers în care posibilitățile nu se opresc la o simplă baladă, la o singură tragedie sau la o singură stână.
Un univers în care personajele ies din paginile literaturii române și din sălile de clasă, iar aventura începe acolo unde povestea originală se termină.
Un univers în care eroii literaturii vechi se lovesc de... lipsa dosarului cu șină.
Bine ați venit în Miorița Cinematic Universe.
ACTUL I – Profeția
Acțiunea se petrece undeva în Moldova lui
Ștefan cel Mare.
Anul exact nu contează. Important este că
există munți, oi și suficientă ceață cât să justifice un buget mare pentru
efecte speciale în cazul unei ecranizări.
La o stână izolată se intalnesc cei trei
ciobani. Aici isi vor petrece, din nou, vara împreună.
Moldoveanul.
Ungureanul.
Vrânceanul.
Deși toată lumea știe unde va duce povestea, începutul nu lasă să se intrevadă nimic.
Cei trei se cunosc de ani de
zile, au urcat împreună pe munte în fiecare vară și par genul de prieteni care
s-ar ajuta unul pe altul la orice. Tocmai de aceea, ceea ce urmează va fi cu
atât mai absurd.
Revederea este exact cum te-ai aștepta după un an
în care nu s-au văzut.
Ungureanul:
— Cum merge turma?
Moldoveanul:
— Nicio oaie pierdută.
Vrânceanul:
—
Mai vorbești cu ele?
Pauză.
Toți râd.
Mai
puțin Miorița. Ea ridică o sprânceană.
Se pregătesc de cină. Soarele apune. Focul arde.
Se pregătește Vinul, Balmoșul, Mămăliga, Pastrama, Brânza, Bulz, Varza, Viezure.....
Ungureanul
gustă.
— Frate... un bograci ar fi bun. Dacă
deschidem un han aici... ne pensionăm până la iarnă.
Vrânceanul
ridică ulciorul.
— Pentru
prietenie!
Toți ciocnesc. Miorița oftează.
Nu știe încă ce
urmează.
Cina
Mănâncă balmoș. Beau vin. Restul era doar de decor.
Apoi fac concurs
de aruncat bâta.
Se ceartă pe
care dintre ei face cea mai bună telemea.
Ungureanul
insistă că secretul este pășunea.
Vrânceanul spune
că totul ține de apă.
Moldoveanul
zâmbește superior.
— Nu, băieți... secretul
este oaia.
Vrânceanul:
— Dacă începe
iar să vorbească cu ea, eu mă culc.
Toți râd. Mai puțin Miorița. Ea ridică cealaltă sprânceană.
Dupa cină
Noaptea.
Moldoveanul stă rezemat de un copac. Mângâie Miorița.
— Tu n-ai pleca niciodată de lângă mine...
Miorița îl privește. Ar vrea sa spuna
ceva, dar nu e momentul...
Ar vrea să spună:
"Ai fi surprins..." și își aduce
aminte de cum s-au cunoscut
Într-o zi, un miel cade într-o râpă.
Ungureanul spune:
— E prea periculos.
Vrânceanul aprobă.
Moldoveanul nu spune nimic doar intră după
el în râpă.
După aproximativ cinci minute, iese cu
mielul în brațe, apoi cu două capre salvate, un câine rătăcit și o bătrână care
nu avea absolut nicio legătură cu povestea.
Toți îl aplaudă. Miorița îl privește cu
admirație.
Dacă oile ar fi avut voie să pună postere pe pereții stânii... al lui ar fi fost primul. În acel moment a devenit eroul ei.
Seara, cei trei stau la foc.
Glumesc. Își amintesc întâmplări din anii
trecuți.
Ungureanul povestește cum l-a fugărit un
urs.
Vrânceanul jură că era doar o capră.
Moldoveanul râde atât de tare încât varsă
vinul.
Totul pare atât de liniștit încât aproape
uiți că povestea aceasta este predată la școală și, prin urmare, lucrurile n-au
cum să rămână așa.
Mai târziu, când restul turmei doarme,
Ungureanul și Vrânceanul se retrag după o stâncă.
Nu pare a fi un complot, Doar vor să
vorbească fără să fie auziți.
Nu par furioși. Nu par violenți. Doar un vibe de Brokeback Mountain
Discuția începe liniștit. Vorbesc despre
iarnă, despre turme și despre faptul că moldoveanul are tot mai mult noroc. A
căștigat la loto, a prins biletul la pariuri cu gol în ultimul minut...
La început pare doar o glumă, apoi conversația alunecă spre invidie.
Ungureanul spune că, oricât ar munci, nu
reușește niciodată să-l ajungă din urmă. A fost peste toamna în Spania la
cules, dar tot degeaba.
Vrânceanul îi dă dreptate, știe și el ce
greu este la cules sparanghel pe Germania.
Și oricăt au încercat, doar Moldoveanul a prins
preselecția pentru Fermier, Caut Nevastă.
După câteva vorbe aparent nevinovate se
naște o idee.
— Bă... te-ai gândit și tu că Moldoveanul are cam multe oi?
— M-am gândit.
— Și că dacă n-ar mai avea...
Vrânceanul îl întrerupe.
— Nu oile
sunt problema.
Ungureanul
îl privește.
— Atunci?
— Proprietarul.
Se lasă liniștea.
— Crezi că se poate?
— Dacă dispare omul... oile rămân.
— Și pământul?
— Pământul nu pleacă nicăieri.
Ungureanul privește în foc.
— Parcă... parcă așa ar fi firesc...
Vrânceanul aprobă încet.
Se lasă liniștea. Amândoi se uită unul la
altul.
Ungureanul întreabă:
— Crezi că ar afla cineva?
Vrânceanul
răspunde:
— Suntem în vârful muntelui. Cel mult
oile.
Ironic, dar În acel moment, ascunsă în
întuneric, Miorița aude discuția.
Aceasta rămâne împietrită. Înțelege că nu este doar o
izbucnire de moment.
Are un flashback - Micile indicii au fost
acolo tot timpul. Exact
ca în filme. Nu le-a observat din prima. Dar la a doua vizionare... toate capătă
un sens.
Acum îi e clar de ce Ungureanul privea
prea mult după turma Moldoveanului.
De ce Vrânceanul întreba obsesiv:
— Câte oi ai zis că sunt? Dar câini? Ai zis că nu ne mușcă ?
Iar Moldoveanul răspundea fără nicio grijă,
linistit, bucuros de tovarașia celor doi.
Miorița își dă seama în sfârșit. Pentru prima dată în viața ei își dă seama că
este singurul mamifer inteligent de pe pășune.
Aleargă disperată la ciobanul ei. În urmă cei doi ciobani rămân tăcuți.
Fără ca ei să își dea seama, din umbra brazilor pare că cineva îi privește.
O siluetă. Pălărie. Mustață. Nu spune nimic.Doar zâmbește. Și dispare.
Pe drum, în fugă, mintea Mioriței lucra la putere maximă, pregatea planul, scenariile de urmat, totul. Ajunge la cioban.... nu era departe
Îl trezește. Îi explică tot, în detaliu. Cu
diagrame. Cu harta muntelui desenată în pământ.
Cu probabilități. Cu scenarii alternative.
La final îl întreabă:
— Ai înțeles?
Ciobanul aprobă din cap. Respiră adânc. Și
începe:
— Dacă mă omoară... să-i spui mamei...
Miorița clipește uimita...
— Nu.... WTF...
Ciobanul continuă.
— Iar dacă mă îngroapă...
— NU!
— Și să le spui oilor...
Miorița socata îl întrerupe.
— Tocmai ți-am prezentat un plan de
evacuare, trei variante de scăpare și un traseu până la Curtea Domnească!
Ciobanul oftează.
— Da...dar parcă moartea are mai multă
poezie decât fuga.
Miorița închide ochii. Unde a dispărut eroul ei ? Mai
încearcă odată:
-
Trebuie
să chemăm ajutoare. Unde sunt câinii ?
-
...dar
testamentul îmi ieșea atat de bine.
Miorita respiră
adânc. Se uită spre cer și exasperată exclamă:
-
Putem
scăpa !!
-
...dar
dacă scap... se strică toată balada.
Miorița îl privește câteva secunde uluită. Nu mai spune nimic. Îl
analizează atent și ridică pe rând câte o sprânceană.
—... ce uleiuri
esențiale ai consumat?
Ciobanul ridică din umeri.
— Lavandă.
— Se vede...
Miorița oftează. Se întoarce și dă să plece. Face doi pași. Se oprește. Ridică privirea.
— Stai puțin...
Flashback.
Cu câțiva ani oiești în urmă...
Pe
o potecă de munte apare un tânăr călăreț. Pare hotărât.
Dar
după aproximativ cinci minute devine evident că este complet pierdut.
Se
uită agitat când la hartă, când la munți, când la potecă. Exclamă
nervos: - Prost moment să nu ai GPS.
Apoi
întoarce harta invers. Calul îl privește dezamăgit.
Miorița
îl urmărește de la distanță.
—
Dacă mai merge mult așa, ajunge la olteni.
În
acel moment apar câțiva tâlhari.
Tânărul
îi vede prea târziu. Dă să scoată sabia. Sabia rămâne blocată în teacă.
Încearcă să încalece dar se împiedică și cade. Calul exasperat pleacă fără el.
Miorița
oftează.
—
Clar... nici ăsta nu este eroul meu.
Dar
îi vine o idee... Începe să alerge prin
pădure și să behăie cât poate.
Tâlharii
cred că au descoperit o turmă și schimbă direcția.
În
haosul creat, tânărul reușește să scape.
Mai
târziu, o găsește pe Mioriță. Îngenunchează lângă ea și îi mângâie fruntea.
Scoate din traistă ultima bucată
de caș. O rupe în două. Îi întinde jumătate.
Miorița îl privește.
—
Serios?
Pentru
prima dată are încredere într-un om pe care nu-l cunoaște.
— Mi-ai salvat viața.
Scoate
de la gât un mic medalion cu zimbrul Moldovei. Îl prinde de lâna ei.
—
Dacă vreodată vei avea nevoie de ceva, orice... vino la Curtea Domnească si întreabă
de mine... O să știe ei cine sunt.
Încălecă
și pleacă.
Flashback-ul se termină.
Miorița deschide ochii. Își atinge instinctiv medalionul ascuns în lână și șoptește
încet:
— Ionuț...
Îl
privește încă o dată pe cioban. Acesta repetă pentru a treia oară aceeași
frază.
—
Și dacă se poate... să mă îngropați lângă stână...
Miorița
îl întrerupe.
— Cu tine nu mai am ce discuta. Din momentul ăsta, balada o scriu eu.
Îi întoarce spatele și se pregătește
de drum.. Și, pentru prima dată în istoria
literaturii române, cineva chiar pleacă să rezolve problema.
În urma ei ciobanul murmura "...iar
dacă mă găsiți cu fața spre răsărit..."
Miorița pleacă hotărâtă spre Curtea Domneasca.
În urma ei, ciobanul continuă
să-și repete testamentul.
Camera urcă încet deasupra
munților. În depărtare se vede Curtea lui Ștefan.
Foarte departe. Foarte, foarte
departe.
Miorița oftează.
— Bine că n-am picioare scurte...
Și începe să alerge.
