Miorița Cinematic Universe - Miorița III - Ultima horă

 Actul 3 - Hora finală

E noapte. Cei doi ciobani privesc încremeniti.

Din umbra neagră a brazilor silueta înaintează. 

Vrânceanul înghite în sec.

— Lică Sămădăul... nu te-am văzut de mult...

Ungureanul oftează.

— Mă așteptam să apari pe aici.

Lică se apropie de foc și își încălzește palmele ca și cum ar fi venit în vizită la niște veri.

— Mă bucur să vă văd mai liniștiți.

— Nu suntem liniștiți, mormăie Vrânceanul.

— Eh, cum sa nu...? Mai devreme vorbeați despre oi. Acum vorbiți despre viitor. E un progres.

Se așază pe un buștean.

— Spuneți-mi... ce vă oprește?

Ungureanul răspunde primul.

— Câinii.

Vrânceanul completează.

— Gardul electric.

— Și oaia aia posedată.

Lică ridică o sprânceană.

— Oaia?

— Vorbește.

— Interesant...

Pauză.

— Pe ea o rezolvăm separat. O facem pastramă

Scoate din desagă un pergament și îl întinde pe genunchi. Este harta Stânii.

Poziția gardului. Poziția câinilor. Intrările. Ieșirile.

Ungureanul clipește des.

— De unde ai asta?

Lică zâmbește.

— Ai auzit de furtul bazei de date de la Cadastru ?

— Parca am auzit ceva bârfe la birt...

— Eu pun întrebările potrivite oamenilor nepotriviți

Apoi fluieră scurt. Din pădure ies șase bărbați îmbrăcați în negru.

Fețe tăcute. Topoare. Arcuri. Unul poartă o scară.

Vrânceanul șoptește:

— Cine-s ăștia? Par a fi olteni...

— Am angajat o firma de consultanță

— Consultanță pentru ce?

— Pentru reorganizarea patrimonială..., transfer de proprietate, succesiuni..., chestii uzuale...

Mercenarul cu scara ridică mâna.

— Eu sunt expert pe infrastructură.

Următorul, rânjind, în timp ce învârtea un topor în mâna stângă și un iatagan in cea dreaptă...

— Eu pe securitate, pază și protecție...

Al treilea.

— Eu sunt specialist în reabilitare canină.

Și zâmbind ii întinde ciobanului Ungurean o carte de vizita.

Ungureanul îl privește speriat și citește ,, Samoilă - behaviorist canin”. Înghite în sec si întreabă temător. 

— Și dacă nu merge?

Mercenarul ridică din umeri.

— Atunci intră colegul de la litigii.

În spatele lui, un om foarte mare își trosnește pumnii.

— Bună, sunt Cornel. Prietenii îmi spun Sfarmă-Piatră.

Vrânceanul se apropie de Lică.

— Și ceilalti doi?

— Specialisti în managementul activelor imobiliare.

— Adică?

— La final, activele sunt aceleași. doar proprietarii diferă.

Cei doi ciobani oftează:

- Cred ca lucrurile au mers prea departe...

Lică se ridică încet.

— Prea departe era când vă uitați la stâna lui și vă prefăceați că nu vă doare?

Se apropie de foc.

— Astăzi are mai multe oi. Mâine va avea mai mult pământ. Poimâine... Poimâine veți cere voie să pășunați pe dealul pe care ați copilărit.

Liniște. Ungureanul strânge pumnii. Vrânceanul privește în pământ.

Lică își pune pălăria.

— Eu nu oblig pe nimeni.

Se întoarce spre întuneric.

— Eu doar ...grăbesc inevitabilul.....

Pleacă încet. Mercenarii îl urmează. În urmă rămâne doar focul care pâlpâie.

Și, din depărtare, glasul ciobanului:

— De-a fi să mor...

Vrânceanul oftează.

-        Încep sa nu mai suport balada asta. 

_____________________________________________

Dimineață. Pe un drum de munte apare o căruță veche.

Calul merge încet. Roțile scârțâie. Pe funal, în surdină se aude o piesă veche ,,...asa sunt zilele mele, una buna, zece rele...”

Lângă gardul stânii, ciobanul privește spre cer și repetă solemn.

— De-a fi să mor...

— În câmp de mohor...

Se aude o voce obosită:

—  Ho, mă Bator, ho, mă sărace! Stai să mai odihnim, că doar nu dau tătarii

Calul se oprește in dreptul ciobanului. Din căruță, o femeie îl privește mirată pentru câteva clipe...

— Bună dimineața.

— ...poate pentru unii.

— A murit cineva?

— Încă nu.

— Dar?

— Dar mă pregătesc.

Pauză.

— Pentru ce?

— Pentru moarte.

Femeia rămâne câteva secunde fără replică.

— La ce față ai, am crezut ca te pregatesti să vină Fiscul în control..

Apoi privește spre stâna mare. Spre oile grase. Spre câini. Spre gardul electric, panourile fotovoltaice... Înapoi la el.

— Dar ce ai pățit? Doar nu ai dat faliment?

— Nu.

— Ți-a luat ANAF-u oile? Doar nu ai vândut brânza fără bon fiscal?

— Nu.

— Ti-a închis ANPC-u stâna? A fost Piedone pe aici ? Ai pus lapte de oaie în telemeaua de vacă?? Am auzit ca unii fac din astea..

— Nu.

— Atunci?

— Doi ciobani vor să mă omoare.

Femeia aprobă.

— Așa, Și?

— Am acceptat.

Ea îl privește lung.

— Ei ți-au spus? Te-au amenințat ?

— Nu.

— Atunci de unde știi?

— Mi-a spus Mioara.

— Asta cine e? Assistent manageru la stâna ?

— Nu, e oaia mea preferată.

Pauză. Femeia închide ochii.

— Celelalte știu?

— Da, normal...

— ...încep să înțeleg de ce vor să te omoare.

Ciobanul o privește scandalizat.

— Asta nu mă ajută deloc.

Femeia se da jos din căruță și tot cu vocea obosită se prezintă:

— Maria. Dar lumea îmi spune... Fefeleaga.

Ciobanul tresare.

— Am auzit de tine. Lumea spune ca ai pierdut tot.

— Asa e.

— Și ai puterea sa mergi înainte?

— Normal.

— Cum?

Fefeleaga îl privește direct în ochi.

— Simplu, n-am avut timp de compus balade.

Se urcă în căruță. Pocnește din bici.

Înainte să plece, se întoarce.

— Și încă ceva... dacă tot vor să te omoare... ...nu le face treaba ușoară..

Si pleacă. Ciobanul rămâne nemișcat. Privește cerul. Inspiră.

— De-a fi să...

Se oprește. Oftează. 

— ...parcă nu mai sună la fel.

Miorița Cinematic Universe - Miorița II - Delirul

Actul II - Delirul 

Noaptea. Focul arde încet. Cei doi stau în tăcere. Ungureanul rupe primul liniștea.

— Bă... Parcă tot nu-mi vine să cred.

— Ce anume?

— Că omul ăsta are de toate.

Vrânceanul oftează.

Si ferma aia e făcută pe fonduri europene. Gard electric pe panouri fotovoltaice, Stație de muls, totul prin finanțare de la UE.

— Da... noi abia am prins ceva pe SAPARD. Și nici acolo nu ne-au fost toate oile  eligibile

— Am auzit că nici dosar cu șină nu i-au cerut.

Vrânceanul se uită șocat.

— Nu cred!

— Nici copie după buletin.

— Nu se poate...

— Il urasc! Sigur are pe cineva la minister. Noi suntem si acum blocati din cauza unor adeverinte de mediu si ca lipsește o stampila.

— Ce stampilă?

— Inca nu se stie. Dar fără ea nu se poate.

Iar liniste. Amândoi se uita în pământ la opincile găurite.

— Da...

— Oile lui sunt mai frumoase. Zici ca îs merinoase.

— Mai albe.

— Mai grase. Si se lauda ca le hrănește doar bio.

— Parcă și lâna lor lucește. Zici că folosește balsam nu apa de ploaie.

— Ai văzut cum behăie?

— În cor! Le-a adus profesor de canto si acum behăie direct in Dolby Sorround

Pauză. Ungureanul continuă.

— Câinii lui...

— Da?

— Parcă sunt urși.

— Ai observat că nici lupii nu mai trec prin zonă?

— Normal. Le este frică. Nu toata lumea isi permite o haită de Terra nova.

— Mie unul îmi este frică când trec pe lângă stâna lui.

Vrânceanul aprobă din cap.

— Și mie.

— Din cauza câinilor?

— Nu, din cauza oii ăleia turbate, că de trei zile încoace, gura nu iî mai tace.

In liniștea nopții, Ungureanul oftează.

— Ai văzut căruța?

— Cea nouă?

— Da.

— Frate... E de patru cai putere.

— Patru??? Sigur e tuningata. A noastră abia are doi. Și unul dintre ei tușește.

Altă pauză. Ungureanul privește spre stână.

— Ce face acum ?

— Nu stiu. Am trecut pe acolo si l-am auzit vorbind singur.

— Poate vorbeste iar cu oaia.

— Nu cred. Bombănea ceva de o baladă, de o nuntă cosmică,  cu soare, lună, brazi, păsări... o stea căzătoare, cam tot universul. Și cred că vrea să se însoare.

— Acum? Nasol moment. Sper că nu cu oaia...

— Si eu. Incep sa cred ca ii facem un bine dacă mergem până la capăt.

Pauză. Vrânceanul lovește o piatră cu opinca.

— Și ai văzut câți urmăritori are pe TikTok?

Ungureanul oftează.

— Două sute de mii.

— Și ultimul clip?

— "Cum mulgi o oaie în trei pași"

— Două milioane de vizualizări.

— Eu am pus un clip cu câinele.

— Și?

— Două like-uri.

— Cine?

— Mama și mătușa.

Liniște. Ungureanul oftează.

— Nici măcar nu mai am TikTok. Am primit block după ce am pus un clip cum mulg două oi deodată.

— Și?

—M-a raportat că îi fur conținut.

Vrânceanul îl bate pe umăr.

— Tocmai asta e problema.

Pauză. Ungureanul privește din nou spre stâna Moldoveanului.

— Parcă și focul lui arde mai frumos.

Vrânceanul se uită și el.

— Acum exagerezi.

— Poate... ...dar mă enervează.

Ungureanul:

— Bă... Cred că dacă mâine răsare soarele...

Vrânceanul:

— ... O să răsară întâi la el.

Pauză. Ungureanul aprobă.

— Exact la asta mă gândeam.

Și în acel moment... Din întuneric se aud aplauze lente. 

👏👏 👏

— În sfârșit... ați înțeles.

Din umbra neagră a brazilor apare o siluetă. O pălărie. O Mustață.

La Curtea Domnească se crapă de ziuă. Curtea lui Ștefan cel Mare începe să prindă viață.

Plăieșii schimbă garda. Arcașii își verifică arcurile.

Un fierar bate într-o sabie. Un aprod aleargă cu un sul de pergament... spre o toaletă publica. Un nobil il așteaptă agitat: - Grăbește-te pana nu îmi vine logofătul

Doi boieri discută aprins despre taxa pe brânză și dacă urda ar trebui încadrată la produse lactate sau la patrimoniu național.

Totul pare perfect organizat. Până când...

Din depărtare se aude... Behăitul unei oi.

La început nimeni nu bagă în seamă. Apoi oaia trece hotărâtă printre soldați.

Nu se oprește. Nu ezită. Merge direct spre poarta cetății.

 

Oaia ajunge în fața porții. Se oprește. Respiră adânc. Lovește poarta cu copita.

Toc. Toc. Toc.

Plăieșul de serviciu deschide. Se uită la ea. Ridică o sprânceană.

— Cine e? – intreaba capitanul gărzii?

— Pare a fi capră – Ii raspunde plaiesul

Miorița îl privește ofensată.

— Sunt o Oaie. Lasă-mă sa intru !

— Cam tot aia e – și deschide poarta

 

Apoi se întoarce spre curte. Inspiră adânc. Și urlă cât îl țin plămânii.

— O CAPRĂ VORBITOARE LA POARTĂĂĂĂĂ!!!

Din toată curtea se aud voci.

— Ce?

— Unde?

— Iar?

— Să vină Becali !

Un căpitan apare în fugă, roșu de furie.

— V-am spus de atâtea ori sa o lăsați mai moale cu uleiurile alea esențiale !!

Plăieșul arată spre oaie.

— Jur pe paloșul meu că vorbește!

Căpitanul se apropie.

— Spune ceva.

Miorița îl privește.

— Ma numesc Mioara Bârsană de Merinos si vreau sa vorbesc cu Înălțimea Sa, Stefan cel Mare.

Unul dintre plăieși izbucnește in ras.

— Nu ai prea nimerit-o cu Înălțimea lui..

Căpitanul rămâne blocat.

— A vorbit...

Un alt soldat șoptește.

— Eu cred că trebuie chemat popa.

Altul.

— Eu cred că trebuie chemat doctorul.

Un al treilea.

— Eu cred că trebuie chemat contabilul.

Toți se uită spre el.

— Dacă vorbește... sigur trebuie trecută în inventar.  

---

Miorița oftează.

— Dacă ați terminat... Aș dori o audiență.

Căpitanul încă o privește șocat.

— Și... cum să vă anunț?

Miorița își drege glasul. Își ridică bărbia.

— Lady Mioara de Merinos. Din neamul Merinoșilor. Ultima Apărătoare a Stânii din Nord.

Dar in turma si in clasele de liceu sunt cunoscuta ca Miorița Bârsană sau Oaia Bucălaie

---

În curte se lasă liniștea. Din spatele soldaților se aude o voce.

— Stați.

Toată lumea se întoarce. Un tânăr plăieș își scoate coiful. Zâmbește larg.

— Nu se poate...

Miorița ridică sprânceana. Îl recunoaște imediat.

— Tu... tu ești!

Tânărul aleargă. O îmbrățișează. Soldații rămân cu gura căscată.

Miorița zâmbește pentru prima dată.

— Ai crescut...

— Și tu ai rămas la fel.

Un alt căpitan întreabă încet. Pana acum a devenit clar ca la Curte sunt multi Capitani

— Cine este?

Tânărul răspunde mândru.

— Ea mi-a salvat viața. Acum câțiva ani când s-a stricat harta și era sa ajung la Craiova. Dacă nu era ea... astăzi sigur nu mai eram aici ci probabil prizonier in ceva târg de Crăciun chicios.

Miorița îl privește.

— Ți-am spus atunci... că poate voi avea nevoie de ajutor.

Tanarul se întoarce spre unul dintre căpitani.

— Deschideți sala tronului.

Si cu o voce grava, in timp ce, cu un gest dramatic, isi da jos ochelarii de soare, continua:

— Măria Sa Trebuie să afle.

Ușile sălii tronului se deschid. Un aprod anunță:

— Măria Ta... a sosit...

Se uită pe lista de invitați...

— ...Lady Mioara de Merinos... din neamul Merinoșilor... Ultim Apărător al Stânii Nord...

Se oprește.

— ...și... cred că este oaie.

Toată sala izbucnește în murmure. Ștefan Cel Mare ridică o sprânceană.

— Să intre.

---

Miorița pășește calm printre boieri. Toată lumea se dă instinctiv la o parte.

Un boier șoptește:

— Jur că asta-i oaie, dar nu inteleg de ce când a ajuns se zicea câ e capră

Altul:

— Da.... aia e poziție.

---

Miorița ajunge în fața tronului. Face o plecăciune. Ștefan o privește câteva secunde. Apoi întreabă foarte calm:

— Vorbești...

— Da, Măria Ta

— De când?

— De când am învățat.

Ștefan aprobă și coboară de pe tron. Se apropie. O privește direct în ochi.

— De ce ai venit?

Miorița respiră adânc.

— Un supus al Moldovei este în pericol.

Liniște. Ștefan nu mai zâmbește.

— Cine?

— Un cioban Moldovean.

Un boier râde.

— Pentru un cioban ai venit până aici?

Ștefan se întoarce încet.

— Pentru un supus.

Boierul tace imediat. Miorița continuă.

— Doi ciobani plănuiesc să-l ucidă.

— Ai dovezi?

— Am auzit tot din tufiș. A fi oaie are unele beneficii. Baciu Vrâncean și cel Ungurean vor să îl omoare pe cel Moldovean

— Exact ce imi lipsea. Înca un incident diplomatic regional. Chiar acum când relațiile comerciale cu oltenii au revenit la normal și ne livrează din nou praz și zaibăr. Trebuie neapărat să oprim crima.

---

Miorița desenează cu copita harta muntelui. Arată locul stânii, traseele si pozițiile. Boierii se uită uimiți. La final spune:

— Avem aproximativ două zile. După aceea... totul devine o baladă.

Toți o privesc nedumeriți.

Ștefan:

— Ce înseamnă asta?

Miorița oftează.

— Ca el moare degeaba și câteva sute de generații de elevi se vor chinui sa afle ce a vrut sa spună autorul.

---

Ștefan se întoarce spre căpitani.

— Câți oameni avem pregătiți?

Un general răspunde:

— Trei sute.

— Nu. E prea evident.

Toată sala tace.

— Trimitem Jderii.

---

Un boier protestează.

— Măria Ta, doar pentru un cioban?

Ștefan îl privește rece.

— Astăzi este un cioban. Mâine poate fi un sat. Poimâine poate fi Moldova. Si stiti bine ca Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu este a voastră, ci a urmașilor urmașilor voștri, în veacul vecilor! Dacă începem să alegem cine merită apărat... am pierdut înainte să înceapă lupta.

Liniște. Toti sunt emotionati pana la lacrimi. Logofatul noteaza discursul

— Asta va rupe peste câteva sute de ani. Maximus Decimus Meridius e mic copil.

 

Jderii se pregătesc de plecare.

Caii sunt gata. Miorița privește nerăbdătoare. Ștefan cel Mare se apropie către cel mare dintre Jderi.

— Mergeți. Dar să nu zăboviți.

— Vom reveni cât putem de repede, Măria Ta.

Ștefan aprobă.

— Mai repede decât atât.

Jderii se uită nedumeriți.

— Săptămâna viitoare avem meci cu Craiova.

Se lasă o liniște. Ionuț, Jderul cel mic, întreabă timid:

— Joacă cumva și Frații Buzești?

Ștefan zâmbește.

— Da.

Jderul sare în șa.

— Atunci sigur ne vom întoarce la timp. 

Miorița Cinematic Universe - Miorița I - Profeția

 ACTUL I – Profeția

Acțiunea se petrece undeva în Moldova lui Ștefan cel Mare.

Anul exact nu contează. Important este că există munți, oi și suficientă ceață cât să justifice un buget mare pentru efecte speciale în cazul unei ecranizări.

La o stână izolată se intalnesc cei trei ciobani. Aici isi vor petrece, din nou, vara împreună.

Moldoveanul.

Ungureanul.

Vrânceanul.

Deși toată lumea știe unde va duce povestea, începutul nu lasă să se intrevadă nimic. 

Cei trei se cunosc de ani de zile, au urcat împreună pe munte în fiecare vară și par genul de prieteni care s-ar ajuta unul pe altul la orice. Tocmai de aceea, ceea ce urmează va fi cu atât mai absurd.

Revederea este exact cum te-ai aștepta după un an în care nu s-au văzut.

Ungureanul:

— Cum merge turma?

Moldoveanul:

— Nicio oaie pierdută.

Vrânceanul:

— Mai vorbești cu ele?

Pauză. Toți râd.

Mai puțin Miorița. Ea ridică o sprânceană.

Se pregătesc de cină. Soarele apune. Focul arde. 

Se pregătește Vinul, Balmoșul, Mămăliga, Pastrama, Brânza, Bulz, Varza, Viezure.....

Ungureanul gustă.

— Frate... un bograci ar fi bun. Dacă deschidem un han aici... ne pensionăm până la iarnă.

Vrânceanul ridică ulciorul.

— Pentru prietenie!

Toți ciocnesc. Miorița oftează.

Nu știe încă ce urmează.

 

Cina

 

Mănâncă balmoș. Beau vin. Restul era doar de decor.

Apoi fac concurs de aruncat bâta.

Se ceartă pe care dintre ei face cea mai bună telemea.

Ungureanul insistă că secretul este pășunea.

Vrânceanul spune că totul ține de apă.

Moldoveanul zâmbește superior.

— Nu, băieți... secretul este oaia.

Vrânceanul:

— Dacă începe iar să vorbească cu ea, eu mă culc.

Toți râd. Mai puțin Miorița. Ea ridică cealaltă sprânceană.

---

Dupa cină

Noaptea.

Moldoveanul stă rezemat de un copac. Mângâie Miorița.

— Tu n-ai pleca niciodată de lângă mine...

Miorița îl privește. Ar vrea sa spuna ceva, dar nu e momentul...

Ar vrea să spună:

"Ai fi surprins..." și își aduce aminte de cum s-au cunoscut

 

---

Într-o zi, un miel cade într-o râpă.

Ungureanul spune:

— E prea periculos.

Vrânceanul aprobă.

Moldoveanul nu spune nimic doar intră după el în râpă.

După aproximativ cinci minute, iese cu mielul în brațe, apoi cu două capre salvate, un câine rătăcit și o bătrână care nu avea absolut nicio legătură cu povestea.

Toți îl aplaudă. Miorița îl privește cu admirație.

Dacă oile ar fi avut voie să pună postere pe pereții stânii... al lui ar fi fost primul. În acel moment a devenit eroul ei.

---

Seara, cei trei stau la foc.

Glumesc. Își amintesc întâmplări din anii trecuți.

Ungureanul povestește cum l-a fugărit un urs.

Vrânceanul jură că era doar o capră.

Moldoveanul râde atât de tare încât varsă vinul.

Totul pare atât de liniștit încât aproape uiți că povestea aceasta este predată la școală și, prin urmare, lucrurile n-au cum să rămână așa.

---

Mai târziu, când restul turmei doarme, Ungureanul și Vrânceanul se retrag după o stâncă.

Nu pare a fi un complot, Doar vor să vorbească fără să fie auziți.

Nu par furioși. Nu par violenți. Doar un vibe de Brokeback Mountain

Discuția începe liniștit. Vorbesc despre iarnă, despre turme și despre faptul că moldoveanul are tot mai mult noroc. A căștigat la loto, a prins biletul la pariuri cu gol în ultimul minut...

La început pare doar o glumă, apoi conversația alunecă spre invidie.

Ungureanul spune că, oricât ar munci, nu reușește niciodată să-l ajungă din urmă. A fost peste toamna în Spania la cules, dar tot degeaba.

Vrânceanul îi dă dreptate, știe și el ce greu este la cules sparanghel pe Germania.

Și oricăt au încercat, doar Moldoveanul a prins preselecția pentru Fermier, Caut Nevastă.

După câteva vorbe aparent nevinovate se naște o idee.

— Bă... te-ai gândit și tu că Moldoveanul are cam multe oi?

— M-am gândit. 

— Și că dacă n-ar mai avea...

Vrânceanul îl întrerupe.

— Nu oile sunt problema.

Ungureanul îl privește.

— Atunci?

— Proprietarul.

Se lasă liniștea.

— Crezi că se poate?

— Dacă dispare omul... oile rămân.

— Și pământul?

— Pământul nu pleacă nicăieri.

Ungureanul privește în foc.

— Parcă... parcă așa ar fi firesc...

Vrânceanul aprobă încet.

Se lasă liniștea. Amândoi se uită unul la altul.

Ungureanul întreabă:

— Crezi că ar afla cineva?

 Vrânceanul răspunde:

— Suntem în vârful muntelui. Cel mult oile.

 

Ironic, dar În acel moment, ascunsă în întuneric, Miorița aude discuția.

Aceasta rămâne împietrită. Înțelege că nu este doar o izbucnire de moment.

 

Are un flashback - Micile indicii au fost acolo tot timpul. Exact ca în filme. Nu le-a observat din prima. Dar la a doua vizionare... toate capătă un sens.

Acum ii e clar de ce Ungureanul privea prea mult după turma Moldoveanului. 

De ce Vrânceanul întreba obsesiv:

— Câte oi ai zis că sunt?

Iar Moldoveanul răspundea fără nicio grijă, linistit, bucuros de tovarașia celor doi

Miorița își dă seama în sfârșit. Pentru prima dată în viața ei își dă seama că este singurul mamifer inteligent de pe pășune.

 

Aleargă disperată la ciobanul ei. În urmă cei doi ciobani rămân tăcuți.

Fără ca ei să își dea seama, din umbra brazilor pare că cineva îi privește.

O siluetă. Pălărie. Mustață. Nu spune nimic.Doar zâmbește. Și dispare.

Pe drum, în fugă, mintea Mioriței lucra la putere maximă, pregatea planul, scenariile de urmat, totul. Ajunge la cioban.... nu era departe

Îl trezește. Îi explică tot, în detaliu. Cu diagrame. Cu harta muntelui desenată în pământ.

Cu probabilități. Cu scenarii alternative.

La final îl întreabă:

— Ai înțeles?

Ciobanul aprobă din cap. Respiră adânc. Și începe:

— Dacă mă omoară... să-i spui mamei...

Miorița clipește uimita...

— Nu.... WTF...

Ciobanul continuă.

— Iar dacă mă îngroapă...

— NU!

— Și să le spui oilor...

Miorița socata îl întrerupe.

— Tocmai ți-am prezentat un plan de evacuare, trei variante de scăpare și un traseu până la Curtea Domnească!

Ciobanul oftează.

— Da...dar parcă moartea are mai multă poezie decât fuga.

Miorița închide ochii. Unde a dispărut eroul ei ? Mai încearcă odată:

-        Trebuie să chemăm ajutoare. Unde sunt câinii ?

-        ...dar testamentul îmi ieșea atat de bine.

Miorita respiră adânc. Se uită spre cer. Exasperată exclama:

-        Putem scăpa !!

-        ...dar dacă scap... se strică toată balada

Miorița îl privește câteva secunde uluită. Nu mai spune nimic. Îl analizează atent și ridică pe rând câte o sprânceană.

—... ce uleiuri esențiale ai consumat?

Ciobanul ridică din umeri.

— Lavandă.

— Se vede...

Miorița oftează. Se întoarce și dă să plece. Face doi pași. Se oprește. Ridică privirea.

— Stai puțin...

 

Flashback.

---

Cu câțiva ani oiești în urmă...

Pe o potecă de munte apare un tânăr călăreț. Pare hotărât.

Dar după aproximativ cinci minute devine evident că este complet pierdut.

Se uită când la hartă, când la munți.  Exclamă nervos: - Prost moment să nu ai GPS.

Apoi întoarce harta invers. Calul îl privește dezamăgit.

Miorița îl urmărește de la distanță.

— Dacă mai merge mult așa, ajunge la olteni.

În acel moment apar câțiva tâlhari.

Tânărul îi vede prea târziu. Dă să scoată sabia. Sabia rămâne blocată în teacă.

Încearcă să încalece dar se împiedică.

Calul exasperat pleacă fără el.

Miorița oftează.

— Clar... nici ăsta nu este eroul meu.

Dar îi vine o idee...  Începe să alerge prin pădure și să behăie cât poate.

Tâlharii cred că au descoperit o turmă și schimbă direcția.

În haosul creat, tânărul reușește să scape.

Mai târziu, o găsește pe Mioriță. Îngenunchează lângă ea si îi mângâie fruntea.

Scoate din traistă ultima bucată de caș. O rupe în două. Îi întinde jumătate.

Miorița îl privește.

— Serios?

Pentru prima dată are încredere într-un om pe care nu-l cunoaște.

— Mi-ai salvat viața.

Scoate de la gât un mic medalion cu zimbrul Moldovei. Îl prinde de lâna ei.

— Dacă vreodată vei avea nevoie de ceva, orice... vino la Curtea Domnească si întreabă de mine... O să știe ei cine sunt.

Încălecă și pleacă.

---

Flashback-ul se termină.

Miorița deschide ochii. Își atinge instinctiv medalionul ascuns în lână și șoptește încet:

— Ionuț...

Îl privește încă o dată pe cioban. Acesta repetă pentru a treia oară aceeași frază.

— Și dacă se poate... să mă îngropați lângă stână...

Miorița îl întrerupe.

— Cu tine nu mai am ce discuta. Din momentul ăsta, balada o scriu eu.

Ii întoarce spatele si se pregătește de drum.. Și, pentru prima dată în istoria literaturii române, cineva chiar pleacă să rezolve problema.

În urma ei ciobanul murmura "...iar dacă mă găsiți cu fața spre răsărit..."

 

Miorița pleacă hotărâtă spre Curtea Domneasca.

În urma ei, ciobanul continuă să-și repete testamentul.

Camera urcă încet deasupra munților. În depărtare se vede Curtea lui Ștefan.

Foarte departe. Foarte, foarte departe.

Miorița oftează.

— Bine că n-am picioare scurte...

Și începe să alerge.

 

 Aventurile Mioriței la Curtea Domnească vor continua aici