Actul II - Delirul
Noaptea. Focul
arde încet. Cei doi stau în tăcere. Ungureanul rupe primul liniștea.
— Bă... Parcă
tot nu-mi vine să cred.
— Ce anume?
— Că omul ăsta
are de toate.
Vrânceanul
oftează.
Si ferma aia e
făcută pe fonduri europene. Gard electric pe panouri fotovoltaice, Stație de muls,
totul prin finanțare de la UE.
— Da... noi
abia am prins ceva pe SAPARD. Și nici acolo nu ne-au fost toate oile eligibile
— Am auzit că
nici dosar cu șină nu i-au cerut.
Vrânceanul se uită șocat.
— Nu cred!
— Nici copie după buletin.
— Nu se poate...
— Il urasc! Sigur
are pe cineva la minister. Noi suntem si acum blocati din cauza unor adeverinte
de mediu si ca lipsește o stampila.
— Ce stampilă?
— Inca nu se
stie. Dar fără ea nu se poate.
Iar liniste. Amândoi
se uita în pământ la opincile găurite.
— Da...
— Oile lui
sunt mai frumoase. Zici ca îs merinoase.
— Mai albe.
— Mai grase.
Si se lauda ca le hrănește doar bio.
— Parcă și
lâna lor lucește. Zici că folosește balsam nu apa de ploaie.
— Ai văzut cum
behăie?
— În cor! Le-a
adus profesor de canto si acum behăie direct in Dolby Sorround
Pauză. Ungureanul
continuă.
— Câinii
lui...
— Da?
— Parcă sunt
urși.
— Ai observat
că nici lupii nu mai trec prin zonă?
— Normal. Le
este frică. Nu toata lumea isi permite o haită de Terra nova.
— Mie unul îmi
este frică când trec pe lângă stâna lui.
Vrânceanul
aprobă din cap.
— Și mie.
— Din cauza câinilor?
— Nu, din cauza oii ăleia turbate, că de trei zile încoace, gura nu iî mai tace.
In liniștea nopții, Ungureanul oftează.
— Ai văzut
căruța?
— Cea nouă?
— Da.
— Frate... E
de patru cai putere.
— Patru??? Sigur
e tuningata. A noastră abia are doi. Și unul dintre ei tușește.
Altă pauză. Ungureanul
privește spre stână.
— Ce face acum ?
— Nu stiu. Am
trecut pe acolo si l-am auzit vorbind singur.
— Poate vorbeste
iar cu oaia.
— Nu cred. Bombănea
ceva de o balada, de o nunta cosmica, cu
soare, luna, brazi, păsări...
o stea căzătoare, cam tot universul. Și cred că vrea sa se insoare.
— Acum? Nasol
moment. Sper ca nu cu oaia...
— Si eu. Incep
sa cred ca ii facem un bine daca mergem pana la capat.
Pauză. Vrânceanul
lovește o piatră cu opinca.
— Și ai văzut
câți urmăritori are pe TikTok?
Ungureanul
oftează.
— Două sute de
mii.
— Și ultimul
clip?
— "Cum
mulgi o oaie în trei pași"
— Două
milioane de vizualizări.
— Eu am pus un
clip cu câinele.
— Și?
— Două
like-uri.
— Cine?
— Mama și
mătușa.
Liniște. Ungureanul
oftează.
— Nici măcar
nu mai am TikTok. Am primit block după ce am pus un clip cum mulg două oi deodată.
— Și?
—M-a raportat că
îi fur conținut.
Vrânceanul îl
bate pe umăr.
— Tocmai asta
e problema.
Pauză. Ungureanul
privește din nou spre stâna Moldoveanului.
— Parcă și
focul lui arde mai frumos.
Vrânceanul se
uită și el.
— Acum
exagerezi.
— Poate... ...dar
mă enervează.
Ungureanul:
— Bă... Cred că dacă mâine răsare soarele...
Vrânceanul:
— ... O să
răsară întâi la el.
Pauză. Ungureanul
aprobă.
— Exact la asta
mă gândeam.
Și în acel
moment... Din întuneric se aud aplauze lente.
👏👏 👏
— În
sfârșit... ați înțeles.
Din umbra neagră
a brazilor apare o siluetă. O pălărie. O Mustață.
La Curtea
Domnească se crapă de
ziuă. Curtea lui Ștefan cel Mare începe să prindă viață.
Plăieșii schimbă garda. Arcașii își
verifică arcurile.
Un fierar bate într-o sabie. Un aprod
aleargă cu un sul de pergament... spre o toaletă publica. Un nobil il așteaptă
agitat: - Grăbește-te pana nu îmi vine logofătul
Doi boieri discută aprins despre taxa pe
brânză și dacă urda ar trebui încadrată la produse lactate sau la patrimoniu
național.
Totul pare perfect organizat. Până când...
Din depărtare se aude... Behăitul unei oi.
La început nimeni nu bagă în seamă. Apoi
oaia trece hotărâtă printre soldați.
Nu se oprește. Nu ezită. Merge direct spre
poarta cetății.
Oaia ajunge în fața porții. Se oprește. Respiră
adânc. Lovește poarta cu copita.
Toc. Toc. Toc.
Plăieșul de serviciu deschide. Se uită la
ea. Ridică o sprânceană.
— Cine e? – intreaba capitanul gărzii?
— Pare a fi capră – Ii raspunde plaiesul
Miorița îl privește ofensată.
— Sunt o Oaie. Lasă-mă sa intru !
— Cam tot aia e – și deschide poarta
Apoi se întoarce spre curte. Inspiră
adânc. Și urlă cât îl țin plămânii.
— O CAPRĂ VORBITOARE LA POARTĂĂĂĂĂ!!!
Din toată curtea se aud voci.
— Ce?
— Unde?
— Iar?
— Să vină Becali !
Un căpitan apare în fugă, roșu de furie.
— V-am spus de atâtea ori sa o lăsați mai
moale cu uleiurile alea esențiale !!
Plăieșul arată spre oaie.
— Jur pe paloșul meu că vorbește!
Căpitanul se apropie.
— Spune ceva.
Miorița îl privește.
— Ma numesc Mioara Bârsană de Merinos si
vreau sa vorbesc cu Înălțimea Sa, Stefan cel Mare.
Unul dintre plăieși izbucnește in ras.
— Nu ai prea nimerit-o cu Înălțimea lui..
Căpitanul rămâne blocat.
— A vorbit...
Un alt soldat șoptește.
— Eu cred că trebuie chemat popa.
Altul.
— Eu cred că trebuie chemat doctorul.
Un al treilea.
— Eu cred că trebuie chemat contabilul.
Toți se uită spre el.
— Dacă vorbește... sigur trebuie trecută
în inventar.
Miorița oftează.
— Dacă ați terminat... Aș dori o audiență.
Căpitanul încă o privește șocat.
— Și... cum să vă anunț?
Miorița își drege glasul. Își ridică
bărbia.
— Lady Mioara de Merinos. Din neamul
Merinoșilor. Ultima Apărătoare a Stânii din Nord.
Dar in turma si in clasele de liceu sunt
cunoscuta ca Miorița Bârsană sau Oaia Bucălaie
În curte se lasă liniștea. Din spatele
soldaților se aude o voce.
— Stați.
Toată lumea se întoarce. Un tânăr plăieș
își scoate coiful. Zâmbește larg.
— Nu se poate...
Miorița ridică sprânceana. Îl recunoaște
imediat.
— Tu... tu ești!
Tânărul aleargă. O îmbrățișează. Soldații
rămân cu gura căscată.
Miorița zâmbește pentru prima dată.
— Ai crescut...
— Și tu ai rămas la fel.
Un alt căpitan întreabă încet. Pana acum a
devenit clar ca la Curte sunt multi Capitani
— Cine este?
Tânărul răspunde mândru.
— Ea mi-a salvat viața. Acum câțiva ani când
s-a stricat harta și era sa ajung la Craiova. Dacă nu era ea... astăzi sigur nu
mai eram aici ci probabil prizonier in ceva târg de Crăciun chicios.
Miorița îl privește.
— Ți-am spus atunci... că poate voi avea
nevoie de ajutor.
Tanarul se întoarce spre unul dintre căpitani.
— Deschideți sala tronului.
Si cu o voce grava, in timp ce, cu un gest
dramatic, isi da jos ochelarii de soare, continua:
— Măria Sa Trebuie să afle.
Ușile sălii tronului se deschid. Un aprod anunță:
— Măria
Ta... a sosit...
Se uită
pe lista de invitați...
—
...Lady Mioara de Merinos... din neamul Merinoșilor... Ultim Apărător al Stânii
Nord...
Se
oprește.
—
...și... cred că este oaie.
Toată
sala izbucnește în murmure. Ștefan Cel Mare ridică o sprânceană.
— Să
intre.
Miorița
pășește calm printre boieri. Toată lumea se dă instinctiv la o parte.
Un
boier șoptește:
— Jur
că asta-i oaie, dar nu inteleg de ce când a ajuns se zicea câ e capră
Altul:
— Da....
aia e poziție.
Miorița
ajunge în fața tronului. Face o plecăciune. Ștefan o privește câteva secunde. Apoi
întreabă foarte calm:
— Vorbești...
— Da, Măria
Ta
— De
când?
— De
când am învățat.
— De ce
ai venit?
Miorița
respiră adânc.
— Un
supus al Moldovei este în pericol.
Liniște.
Ștefan nu mai zâmbește.
— Cine?
— Un
cioban Moldovean.
Un
boier râde.
—
Pentru un cioban ai venit până aici?
Ștefan
se întoarce încet.
—
Pentru un supus.
Boierul
tace imediat. Miorița continuă.
— Doi ciobani
plănuiesc să-l ucidă.
— Ai
dovezi?
— Am
auzit tot din tufiș. A fi oaie are unele beneficii. Baciu Vrâncean și cel Ungurean
vor să îl omoare pe cel Moldovean
— Exact
ce imi lipsea. Înca un incident diplomatic regional. Chiar acum când relațiile comerciale cu oltenii au revenit la normal și ne livrează din nou praz și zaibăr. Trebuie neapărat să oprim crima.
Miorița
desenează cu copita harta muntelui. Arată locul stânii, traseele si pozițiile. Boierii
se uită uimiți. La final spune:
— Avem
aproximativ două zile. După aceea... totul devine o baladă.
Toți o
privesc nedumeriți.
Ștefan:
— Ce
înseamnă asta?
Miorița
oftează.
— Ca el
moare degeaba și câteva sute de generații de elevi se vor chinui sa afle ce a
vrut sa spună autorul.
Ștefan
se întoarce spre căpitani.
— Câți
oameni avem pregătiți?
Un
general răspunde:
— Trei
sute.
— Nu. E
prea evident.
Toată
sala tace.
—
Trimitem Jderii.
Un
boier protestează.
— Măria
Ta, doar pentru un cioban?
Ștefan
îl privește rece.
—
Astăzi este un cioban. Mâine poate fi un sat. Poimâine poate fi Moldova. Si stiti
bine ca Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu este a
voastră, ci a urmașilor urmașilor voștri, în veacul vecilor! Dacă începem să
alegem cine merită apărat... am pierdut înainte să înceapă lupta.
Liniște.
Toti sunt emotionati pana la lacrimi. Logofatul noteaza discursul
— Asta
va rupe peste câteva sute de ani. Maximus Decimus Meridius e mic copil.
Jderii se
pregătesc de plecare.
Caii sunt gata. Miorița
privește nerăbdătoare. Ștefan cel Mare se apropie către cel mare dintre Jderi.
— Mergeți. Dar să nu
zăboviți.
— Vom reveni cât putem
de repede, Măria Ta.
Ștefan aprobă.
— Mai repede decât
atât.
Jderii se uită
nedumeriți.
— Săptămâna viitoare
avem meci cu Craiova.
Se lasă o liniște.
Ionuț, Jderul cel mic, întreabă timid:
— Joacă cumva și Frații
Buzești?
Ștefan zâmbește.
— Da.
Jderul sare în șa.
— Atunci sigur ne vom întoarce
la timp.
