Miorița Cinematic Universe - Miorița I

 ACTUL I – Profeția

Acțiunea se petrece undeva în Moldova lui Ștefan cel Mare.

Anul exact nu contează. Important este că există munți, oi și suficientă ceață cât să justifice un buget mare pentru efecte speciale în cazul unei ecranizări.

La o stână izolată se intalnesc cei trei ciobani. Aici isi vor petrece, din nou, vara împreună.

Moldoveanul.

Ungureanul.

Vrânceanul.

Deși toată lumea știe unde va duce povestea, începutul nu lasă să se intrevadă nimic. 

Cei trei se cunosc de ani de zile, au urcat împreună pe munte în fiecare vară și par genul de prieteni care s-ar ajuta unul pe altul la orice. Tocmai de aceea, ceea ce urmează va fi cu atât mai absurd.

Revederea este exact cum te-ai aștepta după un an în care nu s-au văzut.

Ungureanul:

— Cum merge turma?

Moldoveanul:

— Nicio oaie pierdută.

Vrânceanul:

— Mai vorbești cu ele?

Pauză. Toți râd.

Mai puțin Miorița. Ea ridică o sprânceană.

Se pregătesc de Cina

Soarele apune. Focul arde. Se pregătește Vinul, Balmoș, Mămăliga, Pastrama, Brânza, Bulz, Varza, Viezure.....

Ungureanul gustă.

— Frate... Dacă deschidem un han aici... ne pensionăm până la iarnă.

Vrânceanul ridică ulciorul.

— Pentru prietenie!

Toți ciocnesc. Miorița oftează.

Nu știe încă ce urmează.

 

Cina

 

Mănâncă balmoș. Beau vin. Restul era doar de decor.

Apoi fac concurs de aruncat bâta.

Se ceartă pe care dintre ei face cea mai bună telemea.

Ungureanul insistă că secretul este pășunea.

Vrânceanul spune că totul ține de apă.

Moldoveanul zâmbește superior.

— Nu, băieți... secretul este oaia.

Vrânceanul:

— Dacă începe iar să vorbească cu ea, eu mă culc.

Toți râd. Mai puțin Miorița. Ea ridica cealalta spranceana.

---

Dupa cina

Noaptea.

Moldoveanul stă rezemat de un copac.

Mângâie Miorița.

— Tu n-ai pleca niciodată de lângă mine...

Miorița îl privește. Ar vrea sa spuna ceva, dar nu e momentul...

Ar vrea sa spuna :

"Ai fi surprins..." si isi aduce aminte de cum s-au cunoscut

 

---

Într-o zi, un miel cade într-o râpă.

Ungureanul spune:

— E prea periculos.

Vrânceanul aprobă.

Moldoveanul nu spune nimic doar Intră după el.

După aproximativ cinci minute, iese cu mielul în brațe, apoi cu două capre salvate, un câine rătăcit și o bătrână care nu avea absolut nicio legătură cu povestea.

Toți îl aplaudă. Miorița îl privește cu admirație.

Dacă oile ar fi avut voie sa puna postere pe pereții stanei... al lui ar fi fost primul. In acel moment a devenit eroul ei.

---

Seara, cei trei stau la foc.

Glumesc. Își amintesc întâmplări din anii trecuți.

Ungureanul povestește cum l-a fugărit un urs.

Vrânceanul jură că era doar o capră.

Moldoveanul râde atât de tare încât varsă vinul.

Totul pare atât de liniștit încât aproape uiți că povestea aceasta este predată la școală și, prin urmare, lucrurile n-au cum să rămână așa.

---

Mai târziu, când restul turmei doarme, Ungureanul și Vrânceanul se retrag după o stâncă.

Nu pare a fi un complot, Doar vor să vorbească fără să fie auziți.

Nu par furioși. Nu par violenți. Doar un vibe de Brokeback Mountain

Discuția începe liniștit. Vorbesc despre iarnă, despre turme și despre faptul că moldoveanul are tot mai mult noroc. A castigat la loto, a prins biletul la pariuri cu gol in ultimul minut...

Apoi conversația alunecă spre invidie.

Ungureanul spune că, oricât ar munci, nu reușește niciodată să-l ajungă din urmă. A fost peste toamna in Spania la cules, dar tot degeaba.

Vrânceanul îi dă dreptate, stie si el ce greu este la cules sparanghel pe Germania.

Si oricat au incercat doar Moldoveanul a prins preselectia pentru Fermier, Caut Nevasta.

Din câteva vorbe aparent nevinovate se naște o idee.

La început pare doar o glumă.

 

— Bă...

— Da?

— Te-ai gândit vreodată că Moldoveanul are cam multe oi?

— M-am gândit.

— Și că dacă n-ar mai avea...

Vrânceanul îl întrerupe.

— Sau dacă n-ar mai fi el...

Se lasă liniștea. Amândoi se uită unul la altul.

Ungureanul întreabă:

— Crezi că va afla cineva?

 Vrânceanul răspunde:

— Suntem în vârful muntelui. Cel mult oile.

 

Ironic, dar În acel moment, ascunsă în întuneric, Miorița aude întreaga discuție.

Aceasta  rămâne împietrită. Înțelege că nu este doar o izbucnire de moment.

 

Are un flashback - Micile indicii au fost acolo tot timpul. Exact ca în filme. Nu le-a observat din prima. Dar la a doua vizionare... toate capătă un sens.

Acum ii e clar de ce Ungureanul privea prea mult după turma Moldoveanului.

De ce Vrânceanul întreba obsesiv:

— Câte oi ai zis că sunt?

Iar Moldoveanul răspundea fără nicio grijă, linistit, bucuros de tovarașia celor doi

Miorița isi da seama in sfarsit.  Pentru prima dată în viața ei își dă seama că este singurul mamifer inteligent de pe pășune.

 

Aleargă disperată la ciobanul ei. In urma cei doi ciobani rămân tăcuți.

Fara ca ei sa isi dea seama, din umbra brazilor pare că cineva îi privește.

O siluetă. Pălărie. Mustață. Nu spune nimic.Doar zâmbește. Și dispare.

 Pe drum, in fugă,  mintea Mioritei lucra la putere maximă, pregatea planul, scenariile de urmat, totul. Ajunge la cioban.... nu era departe

Îl trezește. Îi explică tot. În detaliu. Cu diagrame. Cu harta muntelui desenată în pământ.

Cu probabilități. Cu scenarii alternative.

La final îl întreabă:

— Ai înțeles?

Ciobanul aprobă din cap. Respiră adânc. Și începe:

— Dacă mă omoară... să-i spui mamei...

Miorița clipește uimita...

— Nu.... WTF...

Ciobanul continuă.

— Iar dacă mă îngroapă...

— NU!

— Și să le spui oilor...

Miorița socata îl întrerupe.

— Tocmai ți-am prezentat un plan de evacuare, trei variante de scăpare și un traseu până la Curtea Domnească!

Ciobanul oftează.

— Da...dar parcă moartea are mai multă poezie decât fuga.

Miorița închide ochii. Unde a dispărut eroul ei ? Mai încearcă odată:

-        Trebuie sa chemam ajutoare. Unde sunt câinii ?

-        ...dar testamentul îmi ieșea atat de bine.

Miorita respiră adânc. Se uită spre cer. Exasperată exclama:

-        Putem scapa !!

-        ...dar dacă scap... se strică toată balada

Miorița îl privește câteva secunde uluită. Nu mai spune nimic. Îl analizează atent si ridică pe rand cate o sprânceană.

—... ce uleiuri esențiale ai consumat?

Ciobanul ridică din umeri.

— Lavandă.

— Se vede...

Miorița oftează. Se întoarce și dă să plece. Face doi pași.

Se oprește. Ridică privirea.

— Stai puțin...

 

Flashback.

---

Cu câțiva ani oiești în urmă...

Pe o potecă de munte apare un tânăr călăreț. Pare hotărât.

Dar după aproximativ cinci minute devine evident că este complet pierdut.

Se uită când la hartă, când la munți.  Exclamă nervos: = Prost moment să nu ai GPS.

Apoi întoarce harta invers. Calul îl privește dezamăgit.

Miorița îl urmărește de la distanță.

— Dacă mai merge mult așa, ajunge la olteni.

În acel moment apar câțiva tâlhari.

Tânărul îi vede prea târziu. Dă să scoată sabia. Sabia rămâne blocată în teacă.

Încearcă să încalece. Calul exasperat pleacă fără el.

Miorița oftează.

— Clar... nici ăsta nu este eroul meu.

Dar ii vine o idee...  Începe să alerge prin pădure și să behăie cât poate.

Tâlharii cred că au descoperit o turmă. Schimbă direcția.

În haosul creat, tânărul reușește să scape.

Mai târziu, o găsește pe Mioriță. Îngenunchează lângă ea si Îi mângâie fruntea.

Scoate din traistă ultima bucată de caș. O rupe în două. Îi întinde jumătate.

Miorița îl privește.

— Serios?

Pentru prima dată are încredere într-un om pe care nu-l cunoaște.

— Mi-ai salvat viața.

Scoate de la gât un mic medalion cu zimbrul Moldovei. Îl prinde de lâna ei.

— Dacă vreodată vei avea nevoie de ceva, orice... vino la Curtea Domnească si Întreabă de mine... O să știe ei cine sunt.

Încălecă și pleacă.

---

Flashback-ul se termină.

Miorița deschide ochii. Își atinge instinctiv medalionul ascuns în lână si Șoptește încet:

— Ionuț...

Îl privește încă o dată pe cioban. Acesta repetă pentru a treia oară aceeași frază.

— Și dacă se poate... să mă îngropați lângă stână...

Miorița îl întrerupe.

— Cu tine nu mai am ce discuta. Din momentul ăsta, balada o scriu eu.

Ii întoarce spatele si se pregătește de drum.. Și, pentru prima dată în istoria literaturii române, cineva chiar pleacă să rezolve problema.

În urma ei ciobanul murmura "...iar dacă mă găsiți cu fața spre răsărit..."

 

Miorița pleacă hotărâtă spre Curtea Domneasca.

În urma ei, ciobanul continuă să-și repete testamentul.

Camera urcă încet deasupra munților. În depărtare se vede Curtea lui Ștefan.

Foarte departe. Foarte, foarte departe.

Miorița oftează.

— Bine că n-am picioare scurte...

Și începe să alerge.