Miorița Cinematic Universe - Miorița II - Delirul

Actul II - Delirul 

Noaptea. Focul arde încet. Cei doi stau în tăcere. Ungureanul rupe primul liniștea.

— Bă... Parcă tot nu-mi vine să cred.

— Ce anume?

— Că omul ăsta are de toate.

Vrânceanul oftează.

—  Și ferma aia e făcută pe fonduri europene. Gard electric pe panouri fotovoltaice, stație de muls, totul prin finanțare de la UE.

— Da... noi abia am prins ceva pe SAPARD. Și nici acolo nu ne-au fost toate oile eligibile...

— Sigur a avut pile... că am auzit că nici dosar cu șină nu i-au cerut.

Vrânceanul se uită șocat.

— Nu cred!

— Nici copie după buletin.

— Nu se poate...

— Îl urăsc! Sigur are pe cineva la minister. Noi suntem și acum blocați din cauza unor adeverințe de mediu și că lipsește o stampilă.

— Ce stampilă?

— Încă nu se știe, dar fără ea nu se poate.

Iar liniște. Amândoi se uită în pământ la opincile găurite.

— Da...

— Oile lui sunt mai frumoase. Zici că îs merinoase.

— Mai albe.

— Mai grase. Și se laudă că le hrănește doar bio.

— Parcă și lâna lor lucește. Zici că folosește balsam, nu apă de ploaie.

— Ai văzut cum behăie?

— În cor! Le-a adus profesor de canto și acum behăie direct în Dolby Sorround

Pauză. Ungureanul continuă.

— Câinii lui...

— Da?

— Parcă sunt urși.

— Ai observat că nici lupii nu mai trec prin zonă?

— Normal. Le este frică. Nu toata lumea isi permite o haită de ciobanești Caucazieni.

— Mie unuia îmi este frică când trec pe lângă stâna lui.

Vrânceanul aprobă din cap.

— Și mie.

— Din cauza câinilor?

— Nu, din cauza oii ăleia turbate, că de trei zile încoace, gura nu iî mai tace.

În liniștea nopții, Ungureanul oftează.

— Ai văzut căruța?

— Cea nouă?

— Da.

— Frate... E cu patru cai putere.

— Patru??? Sigur e tuningată. A noastră abia are doi. Și unul dintre ei tușește.

Altă pauză. Ungureanul privește spre stână.

— Ce face acum ?

— Nu știu. Am trecut pe acolo și l-am auzit vorbind singur.

— Poate vorbește iar cu oaia.

— Nu cred. Bombănea ceva de o baladă, de o nuntă cosmică, cu soare, lună, brazi, păsări... o stea căzătoare, cam tot universul. Și cred că vrea să se însoare.

— Acum? Nasol moment. Sper că nu cu oaia...

— Și eu. Încep să cred că iî facem un bine dacă mergem până la capăt.

Pauză. Vrânceanul lovește o piatră cu opinca.

— Și ai văzut câți urmăritori are pe TikTok?

Ungureanul oftează.

— Două sute de mii.

— Și ultimul clip?

— "Cum mulgi o oaie în trei pași"

— Două milioane de vizualizări.

— Eu am pus un clip cu câinele.

— Și?

— Două like-uri.

— Cine?

— Mama și mătușa.

Liniște. Ungureanul oftează.

— Nici măcar nu mai am TikTok. Am primit block după ce am pus un clip cum mulg două oi deodată.

— Și?

—M-a raportat că îi fur conținut.

Vrânceanul îl bate pe umăr.

— Tocmai asta e problema.

Pauză. Ungureanul privește din nou spre stâna Moldoveanului.

— Parcă și focul lui arde mai frumos.

Vrânceanul se uită și el.

— Acum exagerezi.

— Poate... ...dar mă enervează.

Ungureanul:

— Bă... Cred că dacă mâine răsare soarele...

Vrânceanul:

— ... o să răsară întâi la el.

Pauză. Ungureanul aprobă.

— Exact la asta mă gândeam.

Și în acel moment... Din întuneric se aud aplauze lente. 

👏👏 👏

— În sfârșit... ați înțeles.

Din umbra neagră a brazilor apare o siluetă. O pălărie. O Mustață.

La Curtea Domnească se crapă de ziuă. Curtea lui Ștefan cel Mare începe să prindă viață.

Plăieșii schimbă garda. Arcașii își verifică arcurile. Un fierar bate într-o sabie. 

Un aprod aleargă cu un sul de pergament... spre o toaletă publica. Un nobil il așteaptă agitat: - Grăbește-te pana nu îmi vine logofătul...

Doi boieri discută aprins despre taxa pe brânză și dacă urda ar trebui încadrată la produse lactate sau la patrimoniu național.

Totul pare perfect organizat. Până când...

Din depărtare se aude... Behăitul unei oi.

La început nimeni nu bagă în seamă. Apoi oaia trece hotărâtă printre soldați. Nu se oprește. Nu ezită. Merge direct spre poarta cetății.

 

Oaia ajunge în fața porții. Se oprește. Respiră adânc. Lovește poarta cu copita.

Toc. Toc. Toc.

Plăieșul de serviciu deschide. Se uită la ea. Ridică o sprânceană.

— Cine e? – intreaba capitanul gărzii?

— Pare a fi capră – îi raspunde plaieșul

Miorița îl privește ofensată.

— Sunt o Oaie. Lasă-mă să intru !

— Cam tot aia e – și deschide poarta

 

Apoi se întoarce spre curte. Inspiră adânc. Și urlă cât îl țin plămânii.

— O CAPRĂ VORBITOARE LA POARTĂĂĂĂĂ!!!

Din toată curtea se aud voci.

— Ce?

— Unde?

— Iar?

— Să vină Becali !

Un căpitan apare în fugă, roșu de furie.

— V-am spus de atâtea ori sa o lăsați mai moale cu uleiurile alea esențiale !!

Plăieșul arată spre oaie.

— Jur pe paloșul meu că vorbește!

Căpitanul se apropie.

— Spune ceva.

Miorița îl privește.

— Ma numesc Mioara Bârsană de Merinos si vreau sa vorbesc cu Înălțimea Sa, Stefan cel Mare.

Unul dintre plăieși izbucnește in ras.

— Nu ai prea nimerit-o cu Înălțimea lui..

Căpitanul rămâne blocat.

— A vorbit...

Un alt soldat șoptește.

— Eu cred că trebuie chemat popa.

Altul.

— Eu cred că trebuie chemat doctorul.

Un al treilea.

— Eu cred că trebuie chemat contabilul.

Toți se uită spre el.

— Dacă vorbește... sigur trebuie trecută în inventar.  

---

Miorița oftează.

— Dacă ați terminat... Aș dori o audiență.

Căpitanul încă o privește șocat.

— Și... cum să vă anunț?

Miorița își drege glasul. Își ridică bărbia:

— Lady Mioara de Merinos. Din neamul Merinoșilor. Ultima Apărătoare a Stânii din Nord.

Dar în turmă și în clasele de liceu sunt cunoscută ca Miorița Bârsană sau Oaia Bucălaie

---

În curte se lasă liniștea. Din spatele soldaților se aude o voce.

— Stați.

Toată lumea se întoarce. Un tânăr plăieș își scoate coiful. Zâmbește larg.

— Nu se poate...

Miorița ridică sprânceana. Îl recunoaște imediat.

— Tu... tu ești!

Tânărul aleargă. O îmbrățișează. Soldații rămân cu gura căscată. Miorița zâmbește pentru prima dată.

— Ai crescut...

— Și tu ai rămas la fel.

Un alt căpitan întreabă încet. (Până acum ne-a devenit clar că la Curte sunt multi Capitani)

— Cine este?

Tânărul răspunde mândru:

— Ea mi-a salvat viața. Acum câțiva ani când s-a stricat harta și era sa ajung la Craiova. Dacă nu era ea... astăzi sigur nu mai eram pe aici... ci probabil prizonier în ceva târg de Crăciun chicios.

Miorița îl privește.

— Ți-am spus atunci... că poate voi avea nevoie de ajutor.

Tanarul se întoarce spre unul dintre căpitani.

— Deschideți sala tronului.

Și cu o voce gravă, în timp ce, cu un gest dramatic, iși da jos ochelarii de soare, continua:

— Măria Sa... trebuie să afle!

Ușile sălii tronului se deschid. Un aprod anunță:

— Măria Ta... a sosit...

Se uită pe lista de invitați...

— ...Lady Mioara de Merinos... din neamul Merinoșilor... Ultim Apărător al Stânii Nord...

Se oprește.

— ...și... cred că este oaie.

Toată sala izbucnește în murmure. Ștefan Cel Mare ridică o sprânceană.

— Să intre.

---

Miorița pășește calm printre boieri. Toată lumea se dă instinctiv la o parte.

Un boier șoptește:

— Jur că asta-i oaie, dar nu inteleg de ce când a ajuns se zicea câ e capră...

Altul:

— Ai înteles tu prost, sigur se discuta de ceva poziție.

---

Miorița ajunge în fața tronului. Face o plecăciune. Ștefan o privește câteva secunde. Apoi întreabă foarte calm:

— Vorbești...

— Da, Măria Ta

— De când?

— De când am învățat.

Ștefan aprobă și coboară de pe tron. Se apropie și o privește direct în ochi.

— De ce ai venit?

Miorița respiră adânc.

— Un supus al Moldovei este în pericol.

Liniște. Ștefan nu mai zâmbește.

— Cine?

— Un cioban Moldovean.

Un boier râde.

— Pentru un cioban ai venit până aici?

Ștefan se întoarce încet.

— Pentru un supus.

Boierul tace imediat. Miorița continuă.

— Doi ciobani plănuiesc să-l ucidă.

— Ai dovezi?

— Am auzit tot din tufiș. A fi oaie are unele beneficii. Baciu Vrâncean și cel Ungurean vor să îl omoare pe cel Moldovean

— Exact ce îmi lipsea. Înca un incident diplomatic regional. ....sau e interetnic ? Și chiar acum când relațiile comerciale cu oltenii au revenit la normal și ne livrează din nou praz și zaibăr. Trebuie neapărat să oprim crima.

---

Miorița desenează cu copita harta muntelui. Arată locul stânii, traseele și pozițiile. Boierii se uită uimiți. La final spune:

— Avem aproximativ două zile. După aceea... totul devine o baladă.

Toți o privesc nedumeriți.

Ștefan:

— Ce înseamnă asta?

Miorița oftează.

— Ca el moare degeaba și câteva sute de generații de elevi se vor chinui sa afle ce a vrut sa spună autorul.

---

Ștefan se întoarce spre căpitani.

— Câți oameni avem pregătiți?

Un general răspunde:

— Trei sute.

— Nu. E prea evident. În plus nu cred ca avem drepturile de autor pentru ei... 

Toată sala tace.

— Trimitem Jderii.

---

Un boier protestează.

— Măria Ta, doar pentru un cioban?

Ștefan îl privește rece.

— Astăzi este un cioban. Mâine poate fi un sat. Poimâine poate fi Moldova. Și știți bine că Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu este a voastră, ci a urmașilor urmașilor voștri, în veacul vecilor! Și dacă începem să alegem cine merită apărat... am pierdut înainte să înceapă lupta.

Liniște. Toți sunt emoționați până la lacrimi. Logofătul murmură notând discursul:...

— Asta va rupe peste câteva sute de ani. Maximus Decimus Meridius e mic copil pe lângă asta...

 

Jderii se pregătesc de plecare. Caii sunt gata. Miorița privește nerăbdătoare. 

Ștefan cel Mare se apropie către cel mare dintre Jderi.

— Mergeți. Dar să nu zăboviți.

— Vom reveni cât putem de repede, Măria Ta.

Ștefan aprobă.

— Mai repede decât atât.

Jderii se uită nedumeriți.

— Ați uitat?? Săptămâna viitoare avem meci cu Craiova.

Se lasă o liniște. Ionuț, Jderul cel mic, întreabă timid:

— Joacă cumva și Frații Buzești?

Ștefan zâmbește.

— Da.

Jderul sare zâmbind în șa.

— Atunci sigur ne vom întoarce la timp.